Oameni buni, pana pe 10 septembrie am si eu o mica vacanta. Voi reveni cu forte proaspete si chef de treaba. Va rog sa nu ne uitati! Caut uniforme de scoala primara pentru niste copilasi nevoiasi, asa ca va rog, daca ai vostri copilasi au crescut, poate aveti de dat :) Va multumesc anticipat si va las cu o dedicatie.
Aveam de gând să scriu o analiză blondă sau să vă povestesc despre Bucureştiul de weekend, cu trafic redus, dar cu pietoni sinucigaşi. Dar nu. O să vă spun iar poveşti cu copii şi oameni care au nevoie de ajutor. Ştiu că unii ajutaţi deja, că alţii sunteţi alături de mine cu gânduri bune, aşa cum poate unii dintre voi deja s-au plictisit. Nu va dispărea niciodată Lia pamfletista, nici Vulpea aventuroasă, nici Lia-Zurlia cu umor. Dar acum sunt Lia care vă spune povestea unor oameni. De care sunt plină. Unele părţi sunt mai triste, altele mai vesele. Nu vreau să fiu dramatică, voi fi pe cât de “seacă” posibil, pentru că nu vreau să vă impresionez până la lacrimi, ci doar să vă rog să ajutaţi, pe cât posibil.
Săptămâna trecută am ajuns la Nina, o femeie greu încercată, dar care ţine fruntea sus. Are un băiat cu o semipareză, însurat cu o fată bună care are 2 copii, de 5 şi 10 ani, un băiat mijlociu care munceşte şi ajută cât poate şi o fată frumoasă de 16 ani care a născut sâmbătă. Mai are în grijă şi pe cei 3 copii ai surorii sale, rămaşi orfani după moartea părinţilor. Când m-am dus la ei, era bucurie mare, aşteptau să se nască fetiţa. Le-am dus cele necesare igienei, pampers, ceva medicamente, lucruşoare necesare unui nou-născut. Din nefericire, fetiţa s-a născut cu o malformaţie, esofagul nu comunică în stomac. Fetiţa a fost operată luni dimineaţă şi e nevoie de o săptămână până să se ştie dacă e de bine sau nu. Nina e alături de fata ei şi de nepoată, s-a împrumutat de bani pentru doctori şi va avea nevoie de ajutor de acum încolo. Dacă doriţi să o ajutaţi şi cu câţiva lei sau zeci de lei, vă rog să trimiteţi în contul pus la dispoziţie pe oamenidarnici şi eu îi voi da banii.
Aseară m-am întâlnit cu Bianca. Ea mi-a scris pe oamenidarnici. Povestea ei o puteţi citi aici. Suferă de o boală atât 
de rară, că nu veţi găsi prea multe referinţe nici măcar pe net. E frumoasă. Are 16 ani. Marea mea bucurie a fost că pe 21 august, de ziua ei, am putut să-i trimit un pachet cu lucruri ce pot bucura o fată de 16 ani. Ieri a fost în Bucureşti, în trecere spre bunica de la Iaşi. M-am bucurat enorm să o văd puţin alintată, copilăroasă, drăgălaşă, dar povestea ei, spusă fără patetisme, m-a îndurerat peste măsură. Îi e frică de tren pentru că nu poate urca treptele. Dacă se aşează, se ridică cu greu. Muşchii nu vor să o mai asculte. Până acum a scris ministerului, guvernului, la ziare. Niciun răspuns concret. Nimeni nu ştie despre această boală, mai mult de medicamente şi kinetoterapie. De ceva vreme şi-a găsit o alinare, face tratament cu venin de albine. Se simte mai bine şi trebuie să continue. Părinţii ei muncesc până la limita extenuării pentru a putea să adune câţiva lei. Nu reuşesc întotdeauna. În seara asta am realizat ce mult înseamnă 50-100 de lei pe lună pentru cineva: vreo 30 de înţepături de albină. Adică enorm. Şi în cazul Biancăi vă rog să vă gândiţi, măcar în ziua de salariu, să puneţi ori la ea în cont, ori la mine la oamenidarnici ca apoi banii să ajungă la ea. 3 pachete de ţigări, 2 sandwich-uri şi 2 sucuri pe lună înseamnă 2 şedinţe de tratament pentru ea (face un tratament săptămânal). Bianca arată ca un adolescent normal, îşi doreşte să fie un adolescent normal. E cochetă, îşi aranjează părul, se dă cu rimel. Aşa cum e firesc să facă.
Despre o poveste mai frumoasă acum. Am ajuns săptămâna trecută şi la căminul ţinut 
de fraţii Marist, din Spania. Copilaşii ăia sunt o nebunie! Nici nu parcasem bine, că deja erau călare pe mine, mă pupau, se bucurau că m-am întors, ba unul din ei m-a întâmpinat cu “Hola! Que tal?”. Am aflat după aia că erau încă sub emoţiile vizitei din iunie a prinţului Felipe de Burbon şi a soţiei sale, prinţesa Letiţia Ortiz. De data asta am stat de vorbă cu cel mai vesel şi entuziast 
călugăr din lume, Juan Carlos, care mi-a povestit că vor pleca cu copiii la mare, la Constanţa. Sacii mei cu multe tricouri şi maieuţe şi pantaloni au fost la mare fix. A rămas ca în septembrie să le duc cărţi pentru bibliotecă. Copiii aceştia atât de curioşi şi deschişi şi frumoşi vin de la orfelinate sau din familii destrămate, cu taţi beţivi şi mame care din “prost” nu-i scoteau. Aici şi-au găsit o casă, fraţi de suflet, adulţi care îi alintă şi îi îmbrăţişează. Asta m-a impresionat cel mai tare, cât de mult caută să se lipească de tine, să te pupe. Pe fratele Juan Carlos şi cel de-al doilea (cel din poză), stăteau ciorchine, câte 3-4 odată, strâns îmbrăţişaţi.
Pentru ei voi continua să adun hăinuţe, pantofi, ghetuţe. Vine iarna şi au nevoie. Să ştiţi că toţi merg la şcoală, unii având rezultate foarte bune. Au între 6 şi 16 ani. Şi sunt cei mai frumoşi şi curioşi copii din lume.
Voi încheia cu o poveste frumoasă. Sâmbăta asta, deşi eu nu am putut să ajung, a ajuns la Valea Plopului o dubă mare, cu saci cu haine adunate de mine de la voi, un frigider de la Roxana, o bibliotecă de la Alina, şi 8 ferestre de la Viorel. Voinicii care le-au încărcat, transportat şi descărcat la locaţie au fost dragul de Dan, Radu şi Mihai. Pentru mine, ei sunt eroii mei şi le mulţumesc din suflet.
După vizitele la Chitila şi la Casa Soarelui, după întâlnirea cu fetele cu hiv şi ieşitul la îngheţată, credeam că emoţional şi sufleteşte sunt călită. Cu mare bucurie vă spun că mă înşelam.
Sâmbătă pe 15 august, de sfântă Mărie, ne-am pus la drum ca să ajungem la copiii din Valea Plopului. Am fost foarte fericită că au venit cu mine şi să mă ajute, dar mai ales de drag, Monica şi Liviu cu dubiţa pe care am umplut-o până la refuz, în maşinuţa mea Mary VV, Dan Şelaru şi drăgălaşa lor Ioana, cu maşina ei plină vârf Mariana aka Cruella De Ville şi căţelul Mura, în maşina lor, de asemenea plină, Cristi şi Laura, cu minunaţii lor gemeni Gruia şi Vlăduţ. În nici 2 ore, pe un drum relativ liber, am ajuns. Sunt cele două sate, Valea Plopului şi Valea Screzii, unde copiii stau la familii, şi tabăra Valea Plopului, unde în timp s-au ridicat câteva case, din donaţii şi acolo stau copii alături de mămici şi îngrijitori. Noi ne-am dus direct în tabără, unde ne-am întâlnit cu doamna Tatiana Samoilă, directoarea Asociaţiei.
Asociaţia Pro Vita a fost pornită la iniţiativa părintelui Tănase, în 1993. La ora actuală, numărul total de asistaţi este de 261 de persoane. Cine sunt ei? Copii rezultaţi în urma renunţării la avort şi lăsaţi în îngrijire asociaţiei, pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp; copii din familii cu mari probleme sociale, aduşi de părinţi pentru o perioadă; copii abandonaţi în spitale, cu deficienţe, în curs de recuperare prin plasarea în mediu familial; copii ai străzii, recuperaţi şi în curs de reintegrare; tineri alungaţi din orfelinate după împlinirea a 18 ani; gravide sau mame alungate de familiile lor şi ocrotite până la rezolvarea situaţiei personale.
Când am ajuns noi, în tabără erau 109 suflete, după cum ni s-a spus. Restul erau în sat, la familii. Cei mai mici erau ori la masă, ori la nani, aşa că nu i-am deranjat. Cei mari ne-au ajutat să descărcăm bagajele. Haine, încălţări, două pătuţuri de la gemeni, un leagăn, jucării, detergent, clor, pampers, şampon, săpun, pastă şi periuţe, becuri, chibrite, spirt, vată, conserve de pateu, lapte praf, bulion, vegeta, bomboane, napolitane. Ne-au primit cu bucurie, cu drag, cu zâmbete.
Fireşti, naturali, demni. Copii şi tineri frumoşi. Roxana are 19 ani şi e în tabără de 15. Ea “creşte copii”, după cum mi-a spus. De 1 an de zile era acolo şi o altă fată, de 19 ani, cu o superbă fetiţă de 8 luni în braţe. Abandonată de familie, a găsit adăpost şi iubire aici. Am cunoscut-o şi pe Ana Maria. O superbitate cu ochi albaştri, din Mangalia, însărcinată în 6 luni jumate. Tatăl a refuzat să-şi asume responsabilitatea, părinţii au alungat-o pentru că i-a făcut de ruşine. Profesoara de geografie (pentru că era la liceu) a adus-o în Tabără, unde a găsit o casă. Mi-a făcut minunata onoare de a accepta ca eu să fiu naşa puiului din burtica ei. Când i-am spus că mă cheamă Lia Mihaela, mi-a răspuns “asta nu-i întâmplare, eu vreau să-i pun numele copilului Mihai sau Mihaela“. Aşa că prin decembrie-ianuarie, mă duc să-mi botez finul sau finuţa. M-a impresionat la fata asta siguranţa cu care mi-a spus că la anul, la vară, îşi va lua bac-ul, îşi va găsi de muncă şi îi va asigura copilului ei o viaţă frumoasă.
Aceşti oameni minunaţi, coordonaţi cu blândeţe de Tatiana Samoilă, nu s-au plâns de nimic. Fiecare ştie ce are de făcut. Toţi, de la cel mai mic, la cel mai mare, stau cu spatele drept şi se uită curat în ochii tăi. Ne-au invitat la masă şi nu au acceptat refuzul nostru sub nicio formă. Am mâncat o minunată supă cu găluşte, apoi varză călită cu pui şi mămăligă. Ba am avut şi desert, prăjiturele cu gem. În bucătărie se făceau sarmale. Vreo mie. A doua zi era nuntă mare. Una din fetele din tabără se căsătorea cu un băiat din sat şi se aşezau la casa lor. În ultimii ani mai multe fete din tabără s-au căsătorit în sat, au casa lor, copii, familia lor. Şi iau de suflet copii abandonaţi.
Părintele Tănase era la Văleni, dar am reuşit să stau de vorbă cu preotul taberei. Care mi-a spus că e nevoie de de toate acolo. Haine, mâncare, aparatură electronică, mobilă, lapte praf, materiale de construcţie. De toate. Dar mi-a mai spus ceva preotul. Că fiecare dintre cei care au donat acum câte ceva ar fi bine să vină să vadă cu ochii şi sufletul lor pe cine ajută. Adevărul e că ce se întâmplă la Valea Plopului este un miracol. De viaţă, de iubire, de demnitate, de suflet, de bunătate.
După ce s-a oprit ploaia care ne-a ţinut mai mult în casă, ne-am pupat, ne-am luat 
rămas bun, cu promisiunea că vom reveni cât de curând. Eu nu voi uita curând strânsura de mână a Roxanei, ochii albaştri ai Anei Maria, chicoteala copiilor, zâmbetul Tatianei. Deja mă gândesc la trusoul finuţului. Şi la viitorul drum la ei. Poate data viitoare veniţi şi voi cu mine.
Am plecat de acolo cu sufletul plin, un om mai bun şi mai recunoscător, mai conştientă de viaţa mea fără grji reale. Ăl Bătrân ne zâmbea din cer, din curcubeu.
Hei, hei, oamenilor, am ajuns şi la primele misiuni îndeplinite, primele drumuri la destinaţie.
Acum 2 săptămâni am fost la Chitila, la surori. O zi înfiorător de fierbinte. Când am intrat la ele în curte, parcă am păşit în altă lume. Copaci, verdeaţă, zâmbetele lor largi. “Lia, you came back!”. Femeile astea continuă să mă uimească. Trăiesc alături de copii cu minte chinuită în trupuri schilodite de adulţi, care nu vorbesc, nu raţionează, doar zac sau urlă. Iar ele îi spală, îi îngrijesc, îi mângâie în continuu, mereu de la capăt, cu o dragoste care depăşeşte limitele. Şi sunt mereu zâmbitoare, unele chicotesc ca nişte fetiţe. Şi de data asta bieţii băieţi, cei foarte puţini care se pot mişca, au venit curioşi la mine, m-au tras de păr şi m-au lovit cu palmele peste umeri. Nu tare. E modul lor de a interacţiona. De 100 de ori să mai merg la ei şi tot nu voi scăpa de nodul din gât.
Le-am dus, în afară de haine, făină, zahăr, ulei, orez, detergent de haine şi pentru vase, de spălat pe jos sau wc-uri, clor, săpun, pastă şi periuţe de dinţi, hârtie igienică, biscuiţi şi napolitane. Măicuţele mi-au zic să exact de astea aveau nevoie.
Toţi cei de acolo sunt cazuri fără speranţă, dar măicuţele mi-au spus încă o dată ce fac ele în esenţă, după modelul Maicii Tereza: îi spală, îi îngrijesc, le oferă 
puţină demnitate, pentru că toate fiinţele au dreptul să moară decent. Nu am făcut şi nu voi face vreodată poze băieţilor. Nu se cade.
De data asta nu am putut face poze cu surorile pentru că, până am terminat cu dusul lucrurilor s-a făcut ora de rugăciune. Ne-am îmbrăţişat şi la despărţire, când le-am spus că ne vom revedea curând, mi-au spus aceleaşi vorbe senzaţionale: “Pray for us“. Şi voi pentru noi.
Doresc să-i mulţumesc în mod special mamei mele iubite care, pe căldura aia insuportabilă, a stat o oră blocată pe şoseaua de centură pentru a veni să mă ajute, cu sacii de lucruri depozitaţi la ei acasă.
Acum două zile, joi, am făcut al doilea drum, la Casa Soarelui. M-a însoţit drăguţa 
de Irina. Acolo ne aştepta Kitty, una din cele două fete asistent social care lucrează cu copiii. Nici nu m-am dat jos din maşină bine, că mi-a sărit în braţe Alexuţa, o fată slăbuţă şi veselă, 
care se bucura că mă vede. S-a uitat pe rând la toţi sacii, dar cel mai mult i-a plăcut brelocul meu de la chei, un miel. I l-am dat. Şi ea a insistat să ne arate jucăria ei prferată, un îngeraş de la ou kinder. Ne-a ajutat cu lucrurile şi Ionuţ, care ne-a zâmbit tot timpul şi ne-a mângâiat pe umeri şi s-a bucurat că l-am pupat. Mai erau şi alţi copii, dar au stat 
deoparte. Dar vedeta a fost o zgaibă de băieţel de 3 ani, un copil abandonat, dar foarte iubit şi alintat aici, care s-a suit direct la volanul Friedei şi mi-a spus poruncitor: “cheile!”. S-a lăsat cu greu convins că mai are de crescut până va putea conduce, după care s-a concentrat pe bobo. Pentru că este un copil sănătos mintal, va fi curând mutat în alt mediu, unde să se poată dezvolta normal.
Lor le-am dus hăinuţe, dulciuri şi sucuri şi voi reveni curând.
Tot în perioada asta am luat de suflet şi 3 familii, cu copii şi situaţii dificile. Am trimis deja pachete fam. Buzdea la Târgu Neamţ şi fam. Vasilache, lângă Vaslui. 
Mai am de mers, peste 2 săptămâni, la Niculina, lângă Bucureşti.
Fam. Vasilache are 4 copii, un bebe mic şi 3 fete frumoase, cuminţi şi deştepte, dar care suferă pentru că nu au cu ce merge la şcoală. În afară de ce le-am trimis deja (haine, încălţări, săpun, pastă şi periuţe, detergent pentru mami), de cele 3 fetiţe de 10, 12 şi 14 ani vor avea în mod special grijă Iuliana şi Ioana, care mi-au dat bănuţi ca să le cumpăr cele necesare pentru şcoală. Le voi lua uniformă şi rechizite şi s-ar putea să fac chiar eu un drum până la ele.
Tot săptămâna viitoare mă voi vedea şi cu tinerii cu hiv. Lor le-am cumpărat deja perne, prosoape, săpun, tampoane, deodorant, şampon. Sunt foarte mândră să vă spun că doi băieţi şi cele două fete cu care vorbesc eu săptămânal, prietenele mele, şi-au găsit de muncă şi îşi câştigă singuri bănuţii lor. Şi sunt în continuare şi voluntari la ARAS. Cu cele două fete voi ieşi şi la o îngheţată, vor să facă ele cinste.
Prin 18-20 august o să ajung şi la căminul ţinut de fraţii Marist, să duc calculatoarele, hăinuţele şi cărţile. Între timp să văd cum reuşesc să adun şi bibliotecuţa donată de nişte oameni drăguţi.
Dragilor, sâmbătă pe 15 august, facem drumul la copiii părintelui Tănase, la Valea Plopului şi Valea Screzii. Datorită celei mai drăguţe Monici din lume, am aranjat deja ca sacii şi lucrurile să le ducem cu o dubiţă. Dar acolo e şi un loc superb şi 250 de copii care vor să se joace şi să fie pozaţi. Aşa că vă invit cu drag, dacă nu aveţi altceva de făcut, să veniţi şi voi. Care aveţi maşini, daţi un semn, să mai luaţi şi câte un extra pasager cu voi. Plecarea va fi sâmbătă pe la 10 dimineaţa, întoarcerea vedem noi. Vă rog mult, scrieţi-mi aici sau pe mail dacă mai aveţi lucruşoare sau bănuţi de dat şi dacă doriţi să veniţi cu noi, până miercuri-joi, să mă pot şi eu organiza.
Vă pupă fata şi vă mulţumesc încă o dată pentru tot!
Recent Comments