Vă cer ajutorul în numele lor

Aveam de gând să scriu o analiză blondă sau să vă povestesc despre Bucureştiul de weekend, cu trafic redus, dar cu pietoni sinucigaşi. Dar nu. O să vă spun iar poveşti cu copii şi oameni care au nevoie de ajutor. Ştiu că unii ajutaţi deja, că alţii sunteţi alături de mine cu gânduri bune, aşa cum poate unii dintre voi deja s-au plictisit. Nu va dispărea niciodată Lia pamfletista, nici Vulpea aventuroasă, nici Lia-Zurlia cu umor. Dar acum sunt Lia care vă spune povestea unor oameni. De care sunt plină. Unele părţi sunt mai triste, altele mai vesele. Nu vreau să fiu dramatică, voi fi pe cât de “seacă” posibil, pentru că nu vreau să vă impresionez până la lacrimi, ci doar să vă rog să ajutaţi, pe cât posibil.

Săptămâna trecută am ajuns la Nina, o femeie greu încercată, dar care ţine fruntea sus. Are un băiat cu o semipareză, însurat cu o fată bună care are 2 copii, de 5 şi 10 ani, un băiat mijlociu care munceşte şi ajută cât poate şi o fată frumoasă de 16 ani care a născut sâmbătă. Mai are în grijă şi pe cei 3 copii ai surorii sale, rămaşi orfani după moartea părinţilor. Când m-am dus la ei, era bucurie mare, aşteptau să se nască fetiţa. Le-am dus cele necesare igienei, pampers, ceva medicamente, lucruşoare necesare unui nou-născut. Din nefericire, fetiţa s-a născut cu o malformaţie, esofagul nu comunică în stomac. Fetiţa a fost operată luni dimineaţă şi e nevoie de o săptămână până să se ştie dacă e de bine sau nu. Nina e alături de fata ei şi de nepoată, s-a împrumutat de bani pentru doctori şi va avea nevoie de ajutor de acum încolo. Dacă doriţi să o ajutaţi şi cu câţiva lei sau zeci de lei, vă rog să trimiteţi în contul pus la dispoziţie pe oamenidarnici şi eu îi voi da banii.

Aseară m-am întâlnit cu Bianca. Ea mi-a scris pe oamenidarnici. Povestea ei o puteţi citi aici. Suferă de o boală atât de rară, că nu veţi găsi prea multe referinţe nici măcar pe net. E frumoasă. Are 16 ani. Marea mea bucurie a fost că pe 21 august, de ziua ei, am putut să-i trimit un pachet cu lucruri ce pot bucura o fată de 16 ani. Ieri a fost în Bucureşti, în trecere spre bunica de la Iaşi. M-am bucurat enorm să o văd puţin alintată, copilăroasă, drăgălaşă, dar povestea ei, spusă fără patetisme, m-a îndurerat peste măsură. Îi e frică de tren pentru că nu poate urca treptele. Dacă se aşează, se ridică cu greu. Muşchii nu vor să o mai asculte. Până acum a scris ministerului, guvernului, la ziare. Niciun răspuns concret. Nimeni nu ştie despre această boală, mai mult de medicamente şi kinetoterapie. De ceva vreme şi-a găsit o alinare, face tratament cu venin de albine. Se simte mai bine şi trebuie să continue. Părinţii ei muncesc până la limita extenuării pentru a putea să adune câţiva lei. Nu reuşesc întotdeauna. În seara asta am realizat ce mult înseamnă 50-100 de lei pe lună pentru cineva: vreo 30 de înţepături de albină. Adică enorm. Şi în cazul Biancăi vă rog să vă gândiţi, măcar în ziua de salariu, să puneţi ori la ea în cont, ori la mine la oamenidarnici ca apoi banii să ajungă la ea. 3 pachete de ţigări, 2 sandwich-uri şi 2 sucuri pe lună înseamnă 2 şedinţe de tratament pentru ea (face un tratament săptămânal). Bianca arată ca un adolescent normal, îşi doreşte să fie un adolescent normal. E cochetă, îşi aranjează părul, se dă cu rimel. Aşa cum e firesc să facă.

Despre o poveste mai frumoasă acum. Am ajuns săptămâna trecută şi la căminul ţinut de fraţii Marist, din Spania. Copilaşii ăia sunt o nebunie! Nici nu parcasem bine, că deja erau călare pe mine, mă pupau, se bucurau că m-am întors, ba unul din ei m-a întâmpinat cu “Hola! Que tal?”. Am aflat după aia că erau încă sub emoţiile vizitei din iunie a prinţului Felipe de Burbon şi a soţiei sale, prinţesa Letiţia Ortiz. De data asta am stat de vorbă cu cel mai vesel şi entuziast călugăr din lume, Juan Carlos, care mi-a povestit că vor pleca cu copiii la mare, la Constanţa. Sacii mei cu multe tricouri şi maieuţe şi pantaloni au fost la mare fix. A rămas ca în septembrie să le duc cărţi pentru bibliotecă. Copiii aceştia atât de curioşi şi deschişi şi frumoşi vin de la orfelinate sau din familii destrămate, cu taţi beţivi şi mame care din “prost” nu-i scoteau. Aici şi-au găsit o casă, fraţi de suflet, adulţi care îi alintă şi îi îmbrăţişează. Asta m-a impresionat cel mai tare, cât de mult caută să se lipească de tine, să te pupe. Pe fratele Juan Carlos şi cel de-al doilea (cel din poză), stăteau ciorchine, câte 3-4 odată, strâns îmbrăţişaţi.
Pentru ei voi continua să adun hăinuţe, pantofi, ghetuţe. Vine iarna şi au nevoie. Să ştiţi că toţi merg la şcoală, unii având rezultate foarte bune. Au între 6 şi 16 ani. Şi sunt cei mai frumoşi şi curioşi copii din lume.

Voi încheia cu o poveste frumoasă. Sâmbăta asta, deşi eu nu am putut să ajung, a ajuns la Valea Plopului o dubă mare, cu saci cu haine adunate de mine de la voi, un frigider de la Roxana, o bibliotecă de la Alina, şi 8 ferestre de la Viorel. Voinicii care le-au încărcat, transportat şi descărcat la locaţie au fost dragul de Dan, Radu şi Mihai. Pentru mine, ei sunt eroii mei şi le mulţumesc din suflet.