Fabrica de vise

Saluty! Eu sunt Adela şi cu prima campanie de donaţii de la Cluj fac şi prima incursiune personală pe blog, nu de alta, dar trebuie să dau de veste că şi aici în Ardeal am găsit oameni darnici.

Pentru mine, aventura cu Oamenii Darnici a început vara asta, cand înotând printre multe bannere pe net, unul cu o floricică întinsă unui om mi-a atras atenţia. După câteva zile de cugetare, din degetele mele curgea un email cu următorul subiect: “Vreau să iţi fur ideea”. Aşa am cunoscut-o pe Lia. Virtual. Am aşteptat de la ea nişte instrucţiuni stricte referitoare la modul în care trebuie să desfăşor activitatea de colectare de donaţii, dar am primit în schimb o doză de entuziasm şi imboldul de care aveam nevoie. Aşa că am început să zic cunoscuţilor despre campanie şi să trimit mesaje sistematic celor din lista de Mess.

După un timp, a venit şi prima donaţie! De la draga mea verişoară Adina care mi-a adus niste hăinuţe şi jucării de la surioara ei. A venit cu plasuţă dintr-un oraş de lângă Cluj, ceea ce m-a făcut să apreciez şi mai mult efortul ei, dincolo de faptul că a fost prima persoană care a răspuns iniţiativei mele. Următoarea donaţie a venit de la Mihaela, care şi-a mobilizat şi nişte prietene şi a adunat hăinuţe, papuci şi rechizite. Iar ca să intru în posesia lucruşoarelor, m-a ajutat verişoara Anca, cu maşina ei.

Cel mai tânăr om darnic are 12 ani şi este nepoţelul meu Ian, care a donat copiilor jucării şi puzzle-uri.

Colega mea de bancă din liceu nu s-a lăsat prea mult aşteptată şi a donat un sac de haine de iarnă şi rechizite, iar Mishu, iubitul ei, ne-a ajutat cu transportul. Iubiţii ăstia ne ajută să ne cărăm şi gândurile bune… Despre Monica şi sora ei Silvia, nu pot decât să vă spun că m-au bucurat cu dorinţa lor de a da cât mai multe: un calculator, un calorifer electric, un fier de călcat pentru activităţi manuale, haine, căni, jucării.

Acum că aveam la dispoziţie atâtea lucruşoare, nu îmi mai rămânea decât să le duc la centru. Mi-a venit in ajutor Alex, care e prinţul meu fermecat pe un cal alb, maşina lui albastră Săracul, el a hămălit toate greutăţile, iar eu l-am completat cochet cu cele uşoare. A fost atât de impresionat de povestea copiilor, încât după o singură săptămână de la vizita noastră la centru a mai adunat de la cunoscuţi 3 saci cu jucării şi haine care acum aşteaptă să ajungă la destinaţie.

La centru Hans Spalinger ne-am întalnit cu Diana, coordonatorul centrului, şi cu Dora, psihopedagog. Ele se ocupă cu mult drag şi pasiune de copii ce suferă de autism şi sindromul Down. Copiii nu erau la centru, dar i-am simţit acolo. Fiecare încăpere purta amprenta lor şi era decorată cu desene şi picturi. M-a emoţionat foarte tare să descopăr dificultăţile financiare cu care se confruntă copiii – de exemplu, beneficiază din partea autorităţilor locale de un jalnic plafon pentru masă de doar 3 lei pe zi. Interiorul centrului a fost recondiţionat, mai exact văruit, din fonduri strânse prin vânzarea într-un mall din Cluj a unor obiecte confecţionate de copii. Cu acest prilej am aflat şi eu de existenţa centrului. Am un ghiveci minunat, a cărui perfecţiune artistică a stârnit multe reacţii de uimire atunci cand i-am deconspirat pe creatori. Din păcate, banii strânşi au acoperit doar achiziţia materialelor, aşa că psihopedagogii de la centru au fost pentru câteva zile şi zugravi.

Cel mai tare m-au emoţionat, până la lacrimi cu greu înăbuşite şi puse pe standby până la părăsirea centrului, cuvintele psihopedagolului: “Copiii nu işi conştientizează starea. Ei sunt fericiţi. Si e atât de uşor să îi faci fericiţi: doar cu o îmbrăţişare călduroasă sau cu o banală laudă!”

Sper din tot sufletul să îi fi bucurat măcar un pic cu micile atenţii şi cu gândurile noastre bune!